Competitia: buna sau rea?

In urma unei invitatii primite in Facebook am reusit sa-mi nasc o dilema. Ma intreb in ce masura este buna competitia, concurenta, daca exista o limita de la care se transforma in ceva distructiv, este nociva de la inceput sau benefica in permanenta, indiferent cat de departe ajunge?

Asadar: invitatie pe facebook.com pentru aderarea la cauza "I bet Romania can get 1 million fans before any other European Country". Pana aici poate totul ok, insa hemoroizii (*explicatia la final) ma determina sa citesc comentariile. Lumea avea o mare problema ca Ungaria e pe primul loc, ca e si pe backgroung galben. Sa vezi polemica cu ungurii, bozgorii, nemernicii. Sa vezi indemnuri la toleranta. Sa vezi condamnarea romanilor care se iau de toti ceilalti gratuit. Sa vezi si parere nuantatoare cum ca de irlandezi (eg) nu ne luam, deoarece nici ei nu se iau de noi - deci fata de unguri suntem reactivi.

Pornind de la cele de mai sus, sunt convins ca daca pe primul loc era Turcia, ne-am fi luat de turci. Pentru ca face parte din competitie - am vazut de prea multe ori (mi s-a intamplat si mie, n-am de gand sa fiu tutorial) ca daca iti doresti tare mult sa fii pe primul loc, o modalitate este sa-i aduci si pe cei de peste tine mai jos. Si atunci ma intreb din nou: din care punct se transforma competitita din instrument motivational intr-unul distructiv?

O sa aud probabil pareri conform carora, daca nu exista competitie, nu exista progres, nu exista sport - á propos: De ce ma uit la fotbal si de ce trebuie sa castige Steaua? Pe de alta parte, de ce ma enervez cand pierde? De ce e important unde esti la semafor? De ce conteaza daca si cine pleaca mai repede ca tine? De ce conteaza sa ai un salariu, o masina sau o casa mai mare (decat ale altora)? Oricine imi spune, inclusiv eu, ca serveste strict necesitatile, ar trebui sa se mai gandeasca inca o data. Gandidu-ma doar la starile mele, am descoperit ca doar atunci cand nu am fost in competitie cu mine, nu m-a interesat unde eram la semafor.

Imi vine in minte o carte care mi-a placut mult (cei care sunteti de acord va rog sa ma sustineti), Way of The Peaceful Warrior, tradusa la noi "Calea Luptatorului Pasnic", in care a fi numarul 1 vine ca o consecinta a unei stari vs. obiectivul si telul suprem. Lectura o recomand oricui, off-topic.

Deci dragilor (cei 2-3 vizitatori, dar asa a pornit si Mircea Badea :p) - open topic: competitia e buna sau rea pentru sufletul nostru?



*
si pt ca eram dator c-o explicatie, pt cei putini care nu stiu bancul:
Intr-o clinica dintr-un oras mai micut, pe vremurile de aur, din cauza modelului de repartitii, ajunge intr-un post de medic generalist un proctolog.
Proaspat si nu foarte bine pregatit, cunostintele lui se limitau la bolile sistemului de esapament uman.
Drept urmare, toate diagnosticele lui erau identice: "hemoroizi" si tratamente in consecinta.
La un moment dat, vine la el un invid cu mana rupta, schimonosit de durere. Doctorul nostru, evident:
- Domne', ai hemoroizi! si pune mana sa scrie reteta.
Pacientul, in mod evident surprins si enervat de-a binelea:
- Doctore, nu vezi bine? Am mana rupta, ma doare de nu mai pot, am nevoie de un gips, un calmant - cum poti sa-mi spui ca am hemoroizi?!
Doctorul, cu un calm britanic:
- Domnule, vrei te rog sa-mi povestesti cum ti-ai rupt mana?
- Foarte simplu! M-am suit in pom sa culeg visine, am cazut si asta a fost.
- Pai vezi? De ce crezi ca te-a mancat in c*r sa te sui in pom...