Microbuzul, Rahatul si Solenza

Am promis cu ceva vreme in urma ca voi povesti experienta in urma careia am hotarat ca trebuie sa fac orice pentru a avea masina.

Trebuie sa recunosc ca sunt norocos, pentru ca indiferent de costuri, pentru mine a fost mereu ok, fiind lipsit de bataile de cap aferente (asigurari, impozite, revizii etc.) - avantajul masinii detinute de firma. Prima dragoste a fost o Solenza albastra full :) la care plateam doar rata lunara si reviziile (ieftina Dacia). Au urmat apoi masinile de serviciu, masini corecte si simpatice care si-au indeplinit cu brio sarcinile.

Asadar, povestea se intampla in 2004 sau 2005, cand am facut un drum de cateva zile la Focsani. Am plecat din Bucuresti cu microbuzul - cursa clasica pe DN2. Oameni buni, sa va fereasca sfantul sa stiti sa conduceti cat de cat, sa aveti vizibilitate la drum si sa mergeti cu baietii astia. Am un amic al carui stil de condus se poate rezuma printr-o replica pe care-a dat-o la sesizarea "Mai, voua nu va merg stopurile - nici pozitii nici frana". Se intampla pe un drum Moeciu-Bucuresti, cu 5 oameni si o placa de snow inghesuiti intr-un Ford Focus. Replica, deloc exagerata, a fost "Si ce daca? N-avem nevoie decat de faruri. Din spate oricum nu vine nimeni!" Cam asta e omul in a carui masina eu mi-am pus centura si-n spate, care imi explica cum ca masina lui consuma mai putin daca merge la limita de sus a turometrului si ca cel mai safe e sa mergi pe contrasens pt ca acolo vezi mai bine. Ei bine, amicul meu este batut la popoul lui cel gol de baietii de pe microbuzele DN2. Cand m-am dat jos atunci din microbuz, scaunul imi intrase atat de tare incat impinsese morcovul pana la amigdale. Si p-astea le-am scos inca de mic...

Decizie logica: ne intoarcem cu trenul. Si desi tineri pe low budget, ne intoarcem cu rapidul, cu loc, ca mama ma-sii o viata avem si un minim de self-respect. Buuun. Ajunge trenul in gara, ne suim, gasim compartimentul, ocupat de o doamna cu fuste frumoase si colorate si de copilasul ei de cel mult un an. Fara niciun fel de discutie ne lasa locurile din compartimentul complet liber. Ne instalam, incercam sa deschidem geamul pentru a mai lasa caldura nemernica a mijlocului verii sa iasa. Vagonul are personalitate, geamul compartimentului vointa proprie. Nu se deschide. La un timp dupa ce ne-am pus in miscare, incepem sa ne aruncam priviri discrete unul altuia (eram 3 oameni in compartiment) - se simte o aroma slaba. Cum toate lucrurile pe care nu ti le doresti cu ardoare se amplifica rapid, pe masura ce ne apropiem de Bucuresti caldura creste, la fel si aroma. Ne verificam talpile, deoarece devine evident ca nu ne-am facut surpize gazoase in cerc restrans. Desi stim ca nu suntem norocosi, nici in rahat n-am calcat, nici talpile nu ne miros. Dupa o investigatie si dupa statul cu randul la geam pe culoar, gasim un petec murdar de hartie. Considerand ca asta e cauza, ne bucuram sa-l aruncam cat mai departe, la cosul din capatul culoarului. Mai stiti reclama la Taft? Pe principiul: gara noua, hartie aruncata - mireasma persista. Undeva la 10-15 km de Bucuresti am vrut sa arunc ceva la gunoi si m-am dus la cosul din compartiment. Acolo am gasit productia de vara a copilasului de cel mult un an, pentru care distinsa mama n-a gasit intre fuste nici un scutec si nici modalitatea de a-l duce pana la baie.

Saptamana urmatoare am inceput discutiile pentru a vedea cum as putea sa am masina mea. In care, daca e sa fac ceva, macar e al meu...

.