Eu sunt Corpul

            Am avut ocazia să trăiesc o serie de experiențe, care m-au ajutat să realizez că în viața mea e foarte important să fac ceea ce-mi place. Mie-mi place să creez, să fiu cu oameni, să vorbesc, să scriu (mai ales de mână), îmi plac copiii și îmi place ceea ce descopăr pe drumul meu. M-am hotărât să scriu o culegere de gânduri, așa cum i le-aș povesti unui prieten bun (și mă gândesc la cineva anume). Îmi propun să rămân în zona povestirii propriilor revelații și experiențe, și să observ cu reținere tentația de a fi tutorial și aprobat. Voi publica pe blog una sau mai multe astfel de povestiri, pentru a le testa. Dacă vor fi suficienți care vor să le citească, le voi transforma într-o carte. Dacă nu, vor rămâne pe blog. Încerc astfel o nouă cale în călătoria mea în viață.

            Aceasta este prima poveste.

Eu sunt Corpul

            Ți-am spus că vreau să trăiesc experiența plănuită încă dinainte de Crăciun asistat, ghidat, cu un scop terapeutic, ghidată de bunul Ion. M-am dus cu așteptări de profunzime și de spectaculozitate.  Îmi setasem o intenție, care a devenit irelevantă încă din primele 5 minute, din preambulul discuției. Acum, în timp ce-ți scriu, mă prind că intenția presupunea atașament și mă trimitea într-un cerc vicios. Dacă stai să te gândești, dorința de a curge mereu este, în sine, un atașament față de starea de plutire, și astfel devine un blocaj al curgerii. Dar asta într-o altă discuție, mă gândesc. Așa că până la urmă nu am intrat cu o intenție, ceea ce a făcut lucrurile să-mi pară un pic dezordonate, dar s-au cristalizat minunat apoi. 

            O să-ți spun altă dată seria de întâmplări și coincidențe care au făcut să se întâmple lucrurile așa cum a fost, ca să nu mă pierd acum.

            Unul dintre câștiguri a fost ambivalența poziției de martor și de participant. Capacitatea de a vedea o situație, o experiență, din exterior, în timp ce o și trăiesc, fără a mă identifica cu ea. Metafora folosită de Ion a fost cea a unui râu, în care mă joc, înot, fac ce fac eu acolo, în timp ce mă uit la mine cum fac asta de pe mal.

            Ideea mi s-a fixat și mai puternic apoi în acea zi, după ce am ajuns acasă și am căutat un film ușor, care să nu mă solicite. Am ales Mission: Impossible – Rogue Nation. Un film pe care l-am văzut la vremea lui la cinema, care mi-a plăcut. Întotdeauna am fost un fan al filmelor de tipul MI și al seriei James Bond. M-am prins că-mi activau nevoia de a fi spectaculos, iubit, “the good guy”.  Whatever. Faza e că în timp ce mă uitam la film, îl vedeam ca pe un film. Nu-l mai trăiam atât de intens. Cineva ar spune că drumul spre psihopatie e clar și liber. Doamne Ajută! :) În același timp aveam reacții la sunetele, scenele, muzica din film. Deci, cumva, ambivalența despre care ți-am spus era acolo.

            Mai târziu în aceeași zi, parcă (știi că memoria nu e punctul meu cel mai dezvoltat), am avut gânduri legate de corp. Cum ne identificăm cu corpul de cele mai multe ori. Eu recunosc că, până să fiu expus mai puternic la terapie și scrieri de specialitate (aici vorbesc despre puținul pe care l-am citit din Hellinger, Salome, Moss, parenting și conferințe, asta ca să le pun pe toate la un loc), eram convins că sunt una cu corpul meu. Reflexul încă există, și e normal să fie așa: Dacă treizeci și ceva de ani am trăit într-un fel, cred că am nevoie de ceva timp pentru căi diferite. Care trecere la căi diferite este și ea în sine este un proces, dar și asta e o altă discuție. Tot am tentația să sar de la una la alta :). Ei bine, ca să mă întorc la corp. Deci noi nu suntem doar corpul nostru. Avem nume, ne prezentăm de cele mai multe ori cu “Eu sunt Dan”. Bine, tu ai făcut și altfel. Avem locuri în care ne-am născut și unde stăm (“Eu sunt bucureștean”, “Eu sunt român”, “Eu sunt european” etc.); avem meserii, ocupații, funcții (“Eu sunt inginer”, “Eu sunt consultant”, “Eu sunt funcționar”, “Eu sunt manager”); avem statut (“Eu sunt șmecher”, “eu sunt normal”, “eu sunt deștept”). Mă plictisesc să continui, sunt convins c-ai prins ideea.

            Toată literatura de specialitate pe care am citit-o eu, la fel ca și toate seminariile și experiențele pe care le-am trăit sau la care am participat în zona asta de dezvoltare personală insistă pe sau conțin ideea că suntem un complex. Corp, minte, gânduri, emoții, experiențe. Toate astea suntem noi. E adevărat că nici limba română nu ne prea ajută – de fapt nici o limbă pe care o știu eu nu ne ajută (e adevărat că nu știu decât vreo trei). Pentru că trec de la “Eu sunt înalt” la “Eu am o meserie”. Adică trec de la a mă identifica cu ceva la a fi proprietarul a ceva. Ceea ce în esență nu e chiar “accurate”. Am nevoie să găsesc un cuvânt românesc pentru asta. E așa cum spun că am ficat, deși ficatul e parte din mine, nu-l am în frigider sau în farfurie. Fără ficat, corpul meu nu mai funcționează și mor. Deci ficatul sunt eu și eu sunt ficatul. Nu-l am, nu este în proprietatea mea, nu-l folosesc, nu mă pot disocia de el. La fel pentru orice organ din corp. Și să nu te aud cu apendicele și cu amigdalele, că o să-ți spun că la fel de bine putem trăi și fără un rinichi și fără testicule, doar că e neplăcut. Zic eu. Adică doar rolul și consecințele lipsei lor fac diferența între bilele din gât și bilele din scrot. Altfel, sunt la fel de integrate în corp, în mine.  For the sake and fun of the discussion, amigdale n-am. Buun. Deci am gândul ăsta în care corpul nu e al meu, ci face parte din definiția mea, fără a mă identifica însă cu el. Încep să mă leg de primul paragraf și să aibă un sens?

            Acum, merg mai departe cu raționamentul în care, în același timp, am gânduri. Alegând la întâmplare, am gândul de a scrie o carte. E prima chestie care mi-a venit în minte, acestea fiind primele pagini pe care le scriu după ce m-am hotarât s-o iau pe drumul ăsta. E adevărat că gândul nu e al meu. Că doar nu e pe stradă, pe balcon sau în parcare. Nu e “în capul meu”, pentru că acolo sunt oase, materie cenușie, niște glande, whatever. Neurologii sau medicii în general știu mai bine, nu e treaba mea și nici nu vreau să fie. Nici nu mă identific cu gândul meu, pentru că acesta a fost doar trigger-ul unei serii de acțiuni și de alte gânduri. Doar dacă te uiți la paginile astea poți să vezi câte gânduri sunt de când am început să scriu. Care acum, a propos, sunt ale tale. Pentru că le-ai citit și “ți-au intrat în cap”. Hai să dăm o gaură să vedem dacă ies :). Deci gândul nu e al meu, eu nu sunt doar gândul meu, dar el face parte din mine, din definiția mea, așa cum ziceam mai sus despre corp.

            Hai s-o luăm și cu emoțiile. După asta extrapolăm, că iar m-a luat plictiseala, și oricum mi-am propus să scriu o culegere de gânduri, nu un manual. Așa că, fiind “just sharing”, fac “sharing” cât mă ține. Și cine-o vrea să citească, e binevenit. Acum simt o emoie de nesiguranță. De frică față de nou. Am o strângere de inimă – la propriu, iar respirația mi s-a accelerat. Corpul reacționează la emoție, iar gândul duce atenția către emoție. “Componente” (nu-mi place deloc cuvântul ăsta în context, dar altul n-am acum) care mă definesc reacționează toate, pentru că sunt compleșit de aceea emoție. Tocmai ce mă identificasem cu ea. Vorbind însă despre ea, nu m-a mai condiționat. Am rămas acum doar cu tensiunea un pic crescută. Crede-mă, știu când e așa dupa cum îmi simt capul. Pe măsură ce scriu și sunt atent la ce scriu, emoția se estompează. Mai ales acum, când ea este subiectul. Dar e emoția mea, la fel ca și fericirea mea, furia mea și tristețea mea (plus toate celelalte personaje din “Inside Out”). Aici am fost mai clar despre ce se întâmplă când mă identific – asta și pentru că mă identific, ca reflex și ca statistică, cel mai simplu, cu emoțiile mele. E la fel ca și cu gândurile și cu corpul – sunt emoțiile mele într-o măsură limitată. Adică nu e ca și cum le-am cumpărat, sau le-am respirat, sau mi le-a dat cineva, iar eu le tin acum în buzunar sau în bibliotecă, și, dacă am chef, le scot, le trăiesc, le pun la loc, le lipesc atunci când se rup, sau poate le arunc și iau unele mai bune, de anul ăsta. Sunt ale mele? Nu chiar. Mă identific cu ele? Mi-e mai bine când nu. Mă definesc? Și ele, împreună cu corpul meu, cu gândurile mele.

            Și am promis că mă voi opri aici cu dezvoltarea. Ideea mea e că sunt definit de un cumul de... “items”. Știu că iar e in engleză și că e foarte rece, dar intenționez să schimb cuvântul puțin mai târziu. Și oricum nu sunt lucruri, pentru că sunt vii. Și nu sunt ființe, pentru că sunt concepte, dar pe care le trăiesc, deci nu sunt abstracte. Cred că aș putea s-o țin așa multă vreme de acum încolo, că mă distrează :). Bun – aceste “items” pentru mine sunt (și acum le spun doar pe cele care-mi vin în minte, sunt sigur că după ce postez îmi vor veni și altele, și sunt sigur că fiecare are propriul său mix): corp, gânduri, emoții, părinți, copii (ai mei), femei (din viața mea), prieteni, colegi, clienți, oameni în general, clădiri, orașe, vârstă, chimicale, planete, filme, cărți, energie, iubire, karma... mi se pare că exagerez și mă opresc aici.

            Well, ideea mea este: dacă toate aceste “items” sunt de fapt “organe”? (Aici toată lumea se ridică în picioare și îmi aplaudă ideea genială). Da, mă gândesc cu fericire că poate mă pot antrena în a mă vedea ca un corp. Eu sunt Corpul. Așa cum nu pot trăi fără ficat, creier, inimă, vezică și altele (nu sunt medic, nu le știu pe cele strict necesare; și nu iau în calcul transplanturile), la fel nu pot trăi fără corp, sentimente, gânduri, părinți; și la fel cum fiecare glandă care secretă câte-un hormon schimbă felul în care funcționeză corpul meu, la fel fiecare om, carte, film sau experiență trăită îmi schimbă felul în care funcționez. Cum ar fi dacă corpul fizic este doar o parte din altceva, iar acest altceva este tot un corp? Și așa cum mănânc cu atenție atunci când am ficatul obosit, așa cum am grijă să nu-mi sară pulsul și să nu-mi sparg capul, să am grijă și să respect fiecare organ al Corpului. Am scris iniial “Corpului meu” și apoi am șters. Atât de puternic este reflexul.

            Și poate și acest corp e la rândul lui un organ. Dar deja ar deveni ceva mult prea spectaculos ca să mai fie autentic, pentru că, de fapt, pentru mine, acum, nu contează dacă e așa sau nu. Mă bucur pentru acest gând, îmi propun să îl mai întâlnesc, să antrenez aceste întâlniri. Și mă bucur pentru toate aceste rânduri, o confirmare că îmi place să fac asta și că am petrecut minute minunate în această duminică cu mine.

            Mulțumesc, iubita mea, pentru spațiu, mulțumesc, prieten drag, pentru că m-ai ascultat, mulțumesc, bunule, pentru ghidaj. Și mie, Corpului, și Vieții.